Valeriu Râpeanu , „Noi şi cei dinaintea noastră”,Editura pentru Literatură,Bucureşti,1966,p.137 :

,,O dată cu Alecsandri dramaturgia românească a căpătat conştiinţa existenţei sale ca gen cu trăsături specifice şi autonome.O dată cu Alecsandri şi-a definit însăşi raţiunea existenţei sale : repertoriul naţional.Odată cu Alecsandri dramaturgia şi teatrul nostru şi-au statornicit menirea ,şi-au jalonat căile ce aveau să le urmeze.Odată cu Alecsandri, deci, dramaturgia şi teatrul românesc au câştigat ,în ansamblul culturii româneşti moderne ,pe atunci în epoca formaţiei şi constituirii ei ,un rol proeminent.La izvoarele teatrului românesc îl aflăm deci pe Alecsandri şi,oricare ar fi domeniul nostru de cercetare pe acest tărâm ,numele lui îl citim ca pe acele al marilor ctitori.''

I.Negoiţescu,"Istoria literaturii române" ,Editura Minerva ,Bucureşti ,1991,p.89-90:

"Proza lui Alecsandri trece drept partea cea mai viabilă a literaturii sale ,în sensul că se deschide cititorilor de astăzi chiar peste cosiderentele istorice care pot oferi anumitor texte un interes ce amestecă preocupările de ştiinţă cu bunăvoinţa estetică specioasă .Şi cumva este drept să fie aşa dacă ne gândim că proza aceasta suportă atât lecturile parţiale ,ca poezia ,,bardului de la Mirceşti ",cât şi una globală ,ca dramele şi comediile.Se ascunde ceva în împrejurarea că nuvelele hiperromantice sunt inconştiente şi lipsite de seriozitate epică ,precum Buchetiera de la Florenţa (1840).Deoarece Alecsandri este un povestitor ce-şi câştigă lectorii prin degajarea aristocratică,picant superficială ,lăsând pe cititorul de profesie discret ascuns în frazele corect elegante,integrate unui discurs de o acurateţe diletantică,înşelătore cu folos.Lui îi place să fie ascultat,fără să abuzeze de artificii pretenţiose ale oralităţii: pitorescul material,tematic se acoperă de o fină pânză transparentă de ironie care nu e decât humor blând,încântare la aspectele lumii şi ale vieţii. "

Mihail Sadovenu ,"Mărturisiri ",Editura de stat pentru Literatură şi Artă ,Bucureşti ,1960,p.158:

"Alecsandri a fost un clasic ,o natură reflexivă ,observatoare şi echilibrată.Epoca sa însă a fost romantismul .În poezia întregului continent se simţeau rezonanţe ale marilor romantici francezi .Se vădeşte suflarea epocii şi în poezia lui ,dar combinaţia aceasta n-a fost menită să-i elibereze deplin puteriile .Avem însă în opera aşa de diversă şi de mare a lui Alecsandri părţi care au rezistat şi vor rezista timpului şi sunt menite să ţie totdeauna în admiraţia noastră pe acest înainaş.Din acest punct de vedere nu se poate vorbi despre Alecsandri ca despre acei scriitori pe care toată lumea îi preamăreşte şi nimeni nu-i citeşte .Alecsandri poate rezista victorios lecturii atunci când ştim să alegem din opera lui ceea ce a dat mai spontan ,mai puternic şi mai complet în armonie cu versurile-i clasice .În primul rând trebuie să punem comediile lui .Şi,mai presus de ele ,minunata lui proză ,aşa de luminoasă şi de fină .Impresiile lui de călătorie aş putea zice că sunt pagini necunoscute ,pentru că moda vrea să asocieze numai versuri la numele lui Alecsandri ,însă cine le descoperă intră în ele cu surprindere şi cu uimire ,ca într-un vechi palat încântător ."

Ilarie Chendi,"Pagini de critică",Editura pentru Literatură,Bucureşti,1969,p.197:

"O instituţie culturală atât de mare ca teatrul,natural,nu poate fi opera unui singur scriitor;aici societatea,statul,autorii şi forţele artistice îşi dau mâna şi toţi împreună produc rezultatele .Nu mai puţin adevărat însă este că o jumătate întreagă de veac Alecsandri cu operele sale ,mai presus de toţi ,a stat în mijlocul vieţii teatrale şi că mărturisirile contemporailor ,critici şi scriitori ,vorbesc de el ca de un stăpânitor absolut al spiritelor .În semiorientala capitală a Moldovei el a deschis drumul prin marele său amic Millo.În Cernăuţi a însufleţit ,prin Vlădicescu şi Fani Tardini ,societatea în aşa fel , încât la venirea lui pe acolo a fost încoronat ca un Mesia .Prin Ardeal şi Banat alte trupe duceau pe Mama Angheluşa şi pe Coana Chiriţa din oraş …la Bucureşti ,în fine ,Fânâna Blanduziei ,opera lui de bătrâneţe ,scrisă cu aceeaşi frăgezime spirituală ca şi micile farse de la 1840,a provocat 16 reprezentaţiuni consecutive .Iată deci schiţat în câteva pilde ,concursul puternic ce l-a dat scenei române de pretutindeni .

Perpessicius,"Alte menţiuni de literară şi folclor"(III),963-116,Editura pentru Litratura,Bucureşti,1967,,pp.222:

"Aşa cum în poezia lirică apariţia lui Eminescu a trecut în planul al doilea poezia de iubire a lui Alecsandri,comediile de satiră politică ale lui Caragiale au umbrit,cum era şi firesc,teatrul comic al lui Alecsandri .Nu însă atât de mult încât să-l anuleze,cum au socotit,într-o vreme unii istoriografi.Căci începând cu Iorgu de la Sadagura,amuzanta satiră la adresa intelectualilor dezrădăcinaţi,şi cu cântecelele comic ,în care,alături de figuri pitoreşti ale trecutului, precum un lăutar ca Barbu Lăutarul sau un surugiu tonitruant al vechii poşte,îşi iau loc şi tipuri politice ,retrograde,ca Sandu Napoilă , un fanfarone ,ca Clevetici ,ultrademagogul,şi până la o comedie ca Boieri şi ciocoi sau Sânziana şi Pepelea,în care satira socială alternează cu furia folclorică,-teatrul lui Alecsandri îşi păstrează intacte nu numai virtuţle documentare,dar şi pe cele de artă. "

Şerban Cioculescu,"Varietăţi critice", Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 191:

”Nu se poate tăgădui părintelui lui Iorgu de la Sadagura şi al Coanei Chiriţa, în succesivele ei ipostaze ,talentul creionării bufe, verva şi comicul.Ce au putut fi pentru românii de pe ambele maluri ale Milcovului comediile şi monologurile lui Alecsandri, jucate de Matei Millo, care le-a dat viaţă şi demonie, iar apoi imnurile şi horele lui din martie ”48 şi din preajma Unirii,numai o imaginaţie nutrită cu oarecare cunoştinţe istorice şi sociale şi-o poate închipui .Scenele Teatrului Naţional din Iaşi şi din Bucureşti au comunicat spectatorilor nu o dată un fior prerevoluţionar,iar în hohotele de râs ale lor se năruia anticipativ o sistemă politică perimată, care se credea sempiternă.Încă din momentul primelor lui înjghebări dramatice,unele originale ,altele adaptări,teatrul a corespuns la noi,mai ales dorită lui Alecsandri ,funcţiei lui sociale.Prevăzut cu o putere de lucru şi de improvizaţie neobişnuită,tânărul poet a lucrat în teatru cât o întreagă echipă de autori dramatici la un loc.”

Tudor Vianu,”Arta prozatorilor români”,Chişinău,Editura Hzperion,1991,p.73:

“Ceea ce doreşte deseori să pună în lumină V.Alecsandri este felul fantastic în care îi apar peisagiile şi aspectele generale ale naturii.Cuvintele “fantastic”,”fantasmă”etc. revin necontenit în scrisul său.Umbrele nopţii se zăresc ca “fantasme de altă lume”.În timpul călătoriei cu diligenţa “tropotul cailor şi sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic”.Autorul are impresia că se găseşte în “împărăţia fantasmelor”.În timpul apusului “natura-ntreagă se acoperea cu o haină fantastică”.Ziua răspândeşte deasupra peisagiului “un văl luminos şi fantastic”.Atrase de sunetul cornului,din care cântă tovarăşul de călărie Angel,fetele doamnei Ashton apar ”întocmai ca fantasmele care ies din morminte în scena monastirii din opera lui Meyerbeer ”Robert Diavolul”.Peştera Borsecului,cu ”sălbatica ei frumuseţe”,întruchipează ” un tablou fantastic ce te face să te vezi într-o altă lume” etc . Această stilizare în fantastic a atâtora din înfăţişările pe care le observă dovedeşte în ce măsură simţul de observaţie colaboreză cu fantazia în descrierile lui Alecsandri.”